Nemurire, ce cuvânt gol de moarte
și cât de trecător poate fi eternul,
când trupul trecând ca o casă a sufletului
când acesta trece încet ca un melc
cu casa în spinare
prin timpul lui și mai lent.

Ridicându-și o clipă coarnele privitoare
la soare,
sufletul încarcerat într-un dezechilibru
grăbit, agitat, al vibrației
ca într-o mișcare browniană,
este

de parcă noi am edifica eternul
din suma amintirilor noastre,
de parcă acest trup de lut
al vremelniciei și-al amintirii
ne-ar fi singurul drum către rai.

Nemurire, tu te arăți atât de bine
aranjată, bine luminată,
încât ascunzi
trecerea trecută a timpului, tăcută,
și mă orbești cu strălucirea ta,

facându-mă să trăiesc
de parcă nu mi-aș mai purta
casa sufletului în spinare,
și-aș fi liber să alerg desculț
pe câmpia libertății tale,
nemurire.