și dacă din tine ar curge răcoare
caniculă turbată te-aș întreba de ce
când un cuvânt în mine se naște zburdă moare
în paranteza firii tu îmi rămâi cuptor

și crești nebună stare în toate ești regină
ființa-mi lasă totul deoparte și aleargă
la umbra fără patimi și fără de asprime
a nucului din curtea copilăriei dor

și dor nebun cuprinde și iar tu ești regină
în mine și deasupră-mi frunze uscate ard
copacii din cuvinte își clatină coroana
te dojenesc degeaba tu cânți în flori de foc

te-aș stinge-odată-n mine și poate că departe
te-ai duce să-ți spui oful să lași mai răcoros
pasul lumina tâmpla n-or mai zvâcni atâta
și-n liniște-oi așterne cuvânt ce am de scris

romanul mă așteaptă cuminte-n foi nescrise
un radical de fapte de gesturi de-ntâmplări
sufletul îmi cheamă spiritul aproape
la vorba rece caldă prin banca de-ncercări

o cruce albă crește și chipul sfânt primește
dungi întunecate și mâini de-ntunecare
arse sunt și ore și clipele încete
un singur ceas atârnă în inimă mereu

**
și dacă din tine curge și răcoare
duet de violine și de pian bătrân
se împletesc alene cu strigătul de păsări
pentru că printre note un saxofon e timpul
suspină iar șoptește și cântă-n cer de foc

Anne Marie Bejliu, 6 august 2017