Duce-un fluviu de copite visul meu pe un alt mal
Și-mi adoarme pe nisip, parcă-ndrăgostit de mine,
Când, deodată, mi-l trezește nechezatul unui cal
Și îl poartă pe Fântână, căci e rândul său s-anine.

Sunt aici veghind lumina să-ți iubesc o dimineață,
Trec prin păr raze de soare și le tai pe cele scurte,
Le fac coarde de vioară și arcușuri fac din viață
Și las versul să te-ncânte, uneori făcăndu-ți curte.

De m-ar bate Cel de Sus, să fiu sigur că mă știe,
Cu un ram rupt din noroc, să mă usture de mor,
M-aș ruga la El pe foaie când l-aș scrie-n poezie,
S-o citească lângă mine vindecându-mă de dor.

Tu întinzi masa tăcerii, eu degeaba-ți bat în ea,
Jumătățile de pâine par două grămezi de frică,
Nu există nici un scaun unde umbra mea să stea,
Te aștept să vii acasă, Cel de Sus imi ține pică!