În tăcerea nopții mele,
S-a dus vara prin vâlcele...
Părea resemnată, blândă,
Da un corb bătrân, la pândă,

A văzut-o cum plângea,
În rochița subțirea,
Uzată și zdrențuită,
Umedă, de corp lipită...

În răcoarea nopții mele,
Pe umeri cu rândunele,
S-a dus vară ca o mută,
Călcând pe susai, cucută...

Un scaiete-n calea sa,
O momea și o presa,
Să se-ntoarne că un pui
E golaș...și mama, nu-i!

Și în liniștea deplină,
Pe sub ochi de lună plină,
S-a dus vara...și s-a dus,
Înspre nord, înspre apus,

Eu nu știu ca să vă spun,
Că un nor ca un săpun,
Astupă lumina lunii,
Și-n bezna precum cărbunii,

Am scăpat-o din vedere,
Și mă-ncearcă o durere,
Că era așa aproape,
Și-am pierdut-o spre hârtoape,

Și n-am apucat să-i spun
Doar de dragul său, ”Drum bun!”
Să mă ierți vară, da eu,
Te-oi cânta în vers mereu.

Pe un ciot și pe o ladă,
I-am scris verii o baladă...