mă plâng chipului mamei din tablou
am făcut febră ce pastile să iau
tu erai doctorul meu de familie doctorul meu de casă
de suflet
arde umbra pe mine
mamă
miroase toată casa a zid bombardat

mama tace
de la o vreme doar cu asta se ocupă: frunzărește o carte mută
mă privesc drept în ochi tăcerile ei
de rușine nici nu mai plâng

lumea se oprește din expansiune fix în fereastră
precum un acar
ridică steagul
în cameră
visele se măcelăresc unele pe altele
mă împuținez cu fiecare mort drag
mama poartă brățări de aramă
în luciul lor
par o spinare de fluture sub geamul unui insectar