Sunt fir de lut ars la umbră de nuc,
dospind aluat rumenit în sudoare
acelui ce știe s-asculte o frunză
cum se-nfioară
pe-un braț nevăzut.

Învăț să deschid pași ce se vor șterge
pe colțul de iarbă cu urme de brumă,
în bobul de miere găsesc alinare
și plâng uneori,
când lebăda plânge.

Aleg să zâmbesc peste-nchisele porți,
ferestre cu ochii întorși către noapte
nu-mi vor zădărnici firavele-mi vise
ce prind să se-nalțe
pe șoaptele vii.

Hrănesc porumbei plămădiți din azur,
în turnul de sticlă tapat cu iluzii
din neant încropită, o briză senină
să mor nu mă lasă
când oamenii-s goi.

Un sfârc de legendă aleg să aprind,
și-n palmele clipei un nou răsărit,
din fructul luminii acel ce nu gustă,
sortit va rămâne
întunecimii.

Eu am ales nuferii veacului meu.
Tu ce alegi?