Sub geamătul spart
pietrele seci zăgăzuiesc rădăcini.

Urzim amorțeli
în ciob de oglindă,
reflexii de caier
ca pe vremea când bunicile
torceau firul de lână
cu mâinile-acelea arse de vânt.

Azi nu mai toarce nimeni,
vlăstarii narcisiști
tocesc clipa-n așternut lânced
de parcă banii ar crește-n copaci,
și nici măcar nu-i a lor vina.

Plâng mamele-n gările reci
numărând zilele până la-ntoarceri
dacă mai vrea Dumnezeu Bunul.

Suntem vii
târâtori noctambuli prin mocirla diurnă,
cerul și pământul
cameleoni adulmecând zborul înaripat
prin anotimpuri.

Sub tălpi de copil
se-nclină firul de iarbă
și plouă cu zâmbete amintind
primăveri.