Stă lenevind pe brațul mamei, ca Vodă Împărat,
Un Dor întors acasă cu unghiile tăiate,
În ghete lustruite de-o carpă și-un scuipat,
Bătrâna simte tot, cu palmele-i crăpate.

Se-ntoarce-o noapte albă pe ridurile frunții
Și-ncepe să descoasă aici, la capul zilei,
O frunză de cerneală, căzută-n toiul nunții
Și cere s-o inspire albastrul clorofilei.

De-o trece ” un nu știu cine”, pe undeva departe
Și-mi va trezi un vers, sfios ca sărăcia,
Să-i dea ca Dumnezeu, pe care-l știu din carte,
Așa, un pic de zile, să îi plătesc chiria.

Țin toată nebunia în pumnu-ascuns la spate
Și-așa alerg la tine până în fundul minții,
De-mi bocăne tot crezul pe visele-asfaltate,
Când îmi reciți în versuri crăiesele și prinții.