unde verbul devine lucrare
ușile lumii se deschid

intră în case bogăția de vise
străluminând orașe de purpură

când în adâncuri coboară înaltul
pe umerii albi lumineazâ
întunericul rămâne fără cer
și lăuntricul se umple cu dragoste

trecerea își taie cărare
priu altă trecere-n oglindă
de întreb unde se termină gândul
când verdele se prinde cu dinții de ramuri

mușchii dau oaselor mișcare
și orice pas de atlul se adaugă
pe un drum ce nu cunoaște odihnă
ci numai locul unde o să ajungă

doar memoria care mă lasă
aprinde totuși o flacără vie
care-mi arde aerul