Sînt tristă azi fiindcă am înțeles că adun noroiul și praful
sub unghii,
la mîna stîngă, a inimii mele, ca și cum aș fi fost prea lacomă
de viață,
lacomă de sănătate, bucurie și iubire,
în timp ce sub unghiile mîinii drepte e curat.
Cui să mai dau Doamne din lumina mea coltuc de pîine?
Oare nu am dat eu cum am putut și oare nu am trecut ani în șir
povara de la o mînă la alta?
Oare nu am dăruit eu fărîmă cu fărîmă
pînă cînd mi s-au măcinat ochii în orbite și sîngele mi s-a spurcat,
vinețiu ca soarele toamnei la răsărit?

Sînt tare tristă Doamne, fiindcă văd
că ochii mi s-au limpezit
și praful din păr mi s-a scuturat singur și mă rog Ție
să îmi cureți și mîna stîngă așa cum ai mai făcut Tu
altădată. Oare am eu drept să o fac?