Îmi țin slovele sub talpa iernii,
Pe coala ei se-ngrămădesc profeți,
Și fulgii de zăpadă se cred genii,
De-abia născuți au devenit poeți.

Las versurile uneori pe-afară
Și tainele pitite-ntr-o scrisoare,
E scrisă-n ea o nouă primăvară
Și-o iarnă-i istovită de-așteptare.

Marea pe cer a devenit cascadă
Ce plânge iarna-n nesfârșite ploi,
Înduioșați toți fulgii de zăpadă,
Pe țărmul meu, o-ntoarce înapoi.

Îi scriu, să nu-mi trădez tăcerea
O lungă-mbrățișare pe furiș,
Sunt tot acel ce i-a prezis căderea
Când soarele-i era acoperiș.

Mi te-am promis și-mi țin cuvântul
Dar nu în viața asta de infern,
În minte am să-mi sap mormântul
Ca-n viața ta să pot să-ți fiu etern.

Și-am să te leg cu șase jurăminte,
Cu ele botezat mi-a trecut teama
Și dacă n-ai să-ți mai aduci aminte
Să fii cu mine când m-o naște mama.