Sparg nisipul
în boabe tot mai mici,
așa cum de singurătate,
iarba își despletește
părul în firele mii.

Îndes în sticle
amurgul, sperând
c-am să scap într-o zi
de noaptea
cea grea.

Trist pescar de-aș fi,
m-aș lipi valului
și m-aș duce
spre valul
pe care toți peștii
sunt oameni
cu gânduri de argint.

Pășesc peste o apă
și privind iar în urmă
decopăr că azi
am iubit mai mult
decât ieri.
Să fie de vină
pasul pe care îl pun
nu doar sprijin
ci și ca sec gând?