Emiliei

Dar nu vei rechema din frunzele de ieri niciuna
Chiar dacă semeni, fardată ca toamna, cu luna-
Căci arzi, ca și ele, sub săgețile vieții
Renăscându-vă boarea stelelor frecată pe sânii nopții

Ochi din care smulgi umerii lacrimilor cauterizați
Ochii mei vor fi - pază a luminii, cu ea împovărați-
În negrul meu refugiu, cu ancore-ncrustate de valuri măsluite
Florile nopții cu trupuri aromate vor naște plute

Dar nu vei rechema vreun pas căzut în acreala ierbii,
Înțepenit în mustul vârstei ce ne-o furară herbii*-
Vei încerca, poate, să împiedici ceața să ardă făclii
Pe străzile albe, orbite de viață, pe care nu vei veni-

Tăcut e mersul râsului pe-al lacrimii zid jeluit
El, cascadă mută, curcubeu cu-amăgire vopsit,
Nerechemată clipa, uitată de viață, din dans de nisip,
Nerechemată toamna-am închis-o cu săruturi pe chip.









_______________________________________
* Făpturi ce stau în clipe cu ochii larg deschiși
La glorie visând, ca vânători distinși