Perfuzii zilnice cu întrebări,
pastile triste fără vreun răspuns
depresiei cu gânduri infectate,
e mort ecoul la chemări,
cum soarele se stinge în apus,
comă indusă de singurătate.
Am diagnostic – floare scuturată
de toamna-n mine chiriașă,
o frunză se mai mișcă tremurată
arsă cândva de vara pătimașă.
În camera ca vază mă usuc,
presat de timp în cartea prea uzată,
la pagina cu poza unui cuc
pătat de seva lacrimei curată.
Dacă vei vrea să recitești
tratatul despre fericire,
în tine poate regăsești
parfumul stins de la iubire
și-mi vei zâmbi privind în sus
de unde roua-n ochi îți cade,
acolo unde toți s-au dus
în infinit să se mai scalde.