A trebuit să învăț să râd
după ce am absolvit plânsul din primul minut,
cu premiul respirației de vietate.
De zâmbet m-am vindecat.
Mila e de vină și ironia perversă.
Cred că am evoluat când am înțeles
ce periculos este să râd,
dacă e un carnaval cu măști vii.
Am voie să plâng oriunde,
locurile de râs sunt foarte puține,
ca cele de fumat.
Mă dau de gol ochii când râd cu lacrimi tăcute.
Boala râsului nu e contagioasă.
Se tratează cu anumite amintiri.
Creierul meu se distrează
când neuronii încurcă sinapsele
și realitatea se-mbată și amețește
de la oglinzile deformate de hormoni.
Aș scrie un tratat despre arta de a râde,
să-l pomenească proștii insolenți
la parastasul inteligenței fiecăruia.
Jale mare !