Peste prag treci din nou femeia, o iei în brațe și o culci pe un pat de arini înverziți
ea este femeia ta, la ferestre bat îngerii așa cum ar cădea ploaia pe sticla ferestrei
atunci când pleacă și îngerii, rămâne în geam
doar înfierbântata picătură de plâns, adunându-se, strânsă,
și căzând, tot căzând,
foarte dens;
nu știu cum se numește mireasa aceea, nici mirele nu știu cine e,
poate pustiul ține în brațe durerea și o învelește în țol
ei să fie, de fapt, mirii.
iei o pânză și inveșmântezi în ea trupul bărbatului, femeia sa încă plânge,
mai sus, deasupra dormezei, bate ceasul cu cuc și se regăsește portretul femeii,
mult plâns este, doamne,
peste casa prichiciuită
și
dincolo de tocul de aur,
de papucii ei mici,
în care și-a ascuns pe atunci glezna,
durerea ei este o gleznă frumoasă, de care mirele își aduce aminte.
pe sânul ei plin se ghiceau firimituri de pâine înstelate
sclipiri foarte frumoase de aur
și o cometă mică
ce se odihnea
(kamatu)
mi se pare că am citit într-o carte frunza aceea pe care ei s-au întins, paremi-se pe dafini se iubeau ei, nu pe arini,
îmi beau liniștită paharul cu lapte
îmi mănânc bucățica de pâine și caut cireșele prea mari care au pârguit frumos
anul acesta
nu știu cine sunt ei
nu știu mirii cine sunt, sau dacă au fost cu adevărat miri...

îmi pare acum că, pe afară, sub cornișa de țiglă, pâinea e arsă
și nu știu de ce s-a mistuit pâinea odată cu inima,
kamatu...