visez că mă înduioșează buruienile,
e ceva în frunzele lor vindecătoare,
o bucurie a vieții în plin avânt,
o amintire frumoasă ce tot vine

mă văd în marginea unui lac,
simt fericirea picioarelor desculțe
intrate ușor în apă, ca niște
pensule înainte de a atinge culorile

în oraș e un fel aparte de melancolie,
mă încalț cu grijă înainte să ies,
aici mă pierd printre clădirile
care cândva vor fi năpădite cu totul

în cele din urmă tot acolo ajung,
la tăcerea de o clipă a ierbii,
după care vine încet uitarea
ca o căprioară rătăcită printre blocuri

visez că mă regăsesc între buruieni,
e ceva în florile lor parfumate,
o odihnă mereu regăsită,
o liniște a vântului oprit dintr-odată