Mi-am cârpit umbra cu ață albă
să mă găsesc mai ușor dacă mă pierd,
dacă mă mai rătăcesc printre zdrențele
altora care mă intersectează.
Oricum, încă sunt fără pete vizibile,
după călătoriile prin viscerele lumii
și-mi recunosc resemnat urmele
când mă văd în ochii timpului.
Și acum îmi port cenușia umbră,
chiar și pe caldarâmul afectat
de motoarele vorbirii poluante
și de mizeriile unor păreri.
Ocolesc cât pot, sfidez
zidurile și gardurile societății
marcate de lătrăii vremurilor,
traversez mâhnit și evadez
din calea ipocriziei cotidiene.
Iarba îmi mângâie umbra,
gândacii se sperie de ea
până suie soarele pe verticală
și mi-o înghit, ca antrenament
când voi rămâne fără umbră,
pentru că nimicul nu are umbră!