Nu vreau să recunosc ecorșeul gândului
din anatomia patologică a credinței
că ai putea să mă amăgești
în cripta unei zile nătânge,
să mă văd în oglindă,
de amorul artei de a pedepsi,
cum îmi sângerez dezamăgirea.
Sunt faraonul existenței mele
și te-am zeificat cu ofrande
mistuite în suflet.
M-am inclus în cartea păcatelor iertate
în primul capitol despre speranță,
să rămână în procesiunea
defunctelor amintiri aromate.
Prelații fiecărui apus însingurat
îmi cântă liturghia ispitelor,
să nu uit și să iau aminte
binecuvântarea ta repetată
în tonalitatea sol major.
Totuși, rămân pios nopții
care-mi aprinde altă țigară,
condamnat să ard în mine,
fum trecător.