Globurile de anul trecut au rămas neatinse
Pe la pădure brazii sunt mai înalți mai frumoși
Cerul îi îmbracă în luminițe așa cum
Eu îmi iau vestonul
Cu butoni
De
Argint
Și ies pe afară pe sub fulgi până unde începe de fapt Dumnezeu
Pe unde se clatină
Ca un brad
Despuiat
Plin de oase
Și stele pe piept și altele printre degete
Care plânge în cer înconitinuu și se face om ca să pășească și se face din nou Dumnezeu
Doar ca să te ajungă
Cine oare bate la ușă? Cine mână cu globul în mână și cu degetele înghețate
în uși?
Și cine nu îi deschide?
De sub zăpadă parcă îi văd ochii înlăcrimați și Îl plâng.

În temnița în care sunt e duminică
Și bărbatul acela
Stă cu mine de vorbă.