De când am început să simt că-s om,
Mă doare!
A paralizat ceva, cândva, mai jos de suflet,
Undeva lipit de spinare și stă acolo,
Belește fasolele la dialogul cu mine,
Ca un chibiÈ› dureros!

E așa, ca o lentilă din sticlă afumată prin care
Vezi...
Și nu știu, dacă peisajul ia culoarea de la sticlă,
Sau sticla are ochii verzi!

Și ce să vezi?
Știi povestea peștelui undițar?
Nu mai știu care e unul și care e celălalt,
O simbioză care se iubește pe sine
Ca un păcat.

Totuși știu că m-am născut bolnav
De moarte!
Am să dansez în lumina mării, așadar,
Cât mă voi scălda cu soarele
Care aduce bine de tot, dacă-l privești
Prin sticla mea,
A culoarea rățuștei din cadă.