intru în clipa aceasta
musai trebuie să port
pantofi cu număr par
afectele altcuiva
masca de circumstanță
chiar dacă acum doare
chiar dacă acum țipă
o pasăre de care nimeni
nu-și mai aduce aminte

sunt o apă ce curge în sine
reciclându-și visele să nu moară
predându-se mai apoi total dezgolită
la apelul timpului

sunt o mână / una singură
în van căutându-și perechea
să împlinească preceptul biblic

sunt prea eu
sufăr de mine ca de o boală rară
nimeni nu mă identifică
în labirintul mult prea personalizat
al coconului propriu

fă ceva! fă cevaaaa!! – îmi strigă o literă
dă la maximum vocea exteriorului!

[pași / foșnete / uși trântite / mănușă uitată / stupoare / bătaie în geam.../ cade ceva... / ba nu... // puncte de vedere...]

badijonează plânsul acela
să se asemene unui cântec
până când... până când...
va începe să ningă peste realitate
estetic îmbrăcând-o în tabloul din care
cel mult va răzbate un semn de uimire
într-un iris