La o răscuce de poveste fără zmei
un om așezat lângă o fântână
își răcorește sufletul.

Nu trece nimeni, doar o adiere de vânt
suflă peste o câmpie mirositoare,
aşteaptă demult, a înflorit și salcâmul,
se apropie seara și o să pornească la drum,
nu poate să spună unde se duce
și de ce se grăbește.

Poate trecutul îl împinge în față,
îl cheamă-n orașul de lângă dealuri
unde are nevoie de identitate,
de spiritul care-l animă să urce
în propriul său trup.

Aproape că simte-n inimă fereastra
de la care-l privește lumea
și dorește să se regăsească
la geamul ei.

Pleacă din sine liber
spre alte zile și nopți
pe care le povestește nervos
și nimeni nu-l ascultă,
de aceea scrie, scrie poeme de revoltă.