N-ai simțit niciodată cum printre blocuri
nu mai ai loc
să treci de arhangheli?

Mi s-a întâmplat când mă întorceam de la piață, cu leuștean și ridiche. Știi cum e? Simți deodată cum ai seca, cum te țin de gură degete aurite, nevăzute, prelungi.

Îți trece prin cap să o iei pe alee, dar el este acolo. El este aleea. I-ai spus-o în pat nu de mult: - Tu ești aleea pe care vin către casă.

Oh, au răspuns ei, zidiți între gurile noastre.

Oh, arhanghelii, atât de reali, ochii lor stelari de atunci îmi cer socoteală. Am încercat să mă ascund în casă, după rafturi și draperii, în pivniță și în pod. După haine, după diplome, după copii. Dar, cel mai mult și mai mult, în dragoste m-am ascuns.

-Nu există nici un arhanghel, a vorbit el sau ea (de sexul îngerilor nu poți fi sigur niciodată). De câtva timp începi să îl crezi, n-ai încotro, trebuie să revii cu picioarele pe pământ, ca tot omul.

Dar nu vei uita niciodată cum îi ieșea lumina din corp și tu ție ți-ai spus și atât:
“E superb. Așa ceva nu există.”

Și ai văzut că ești gol și ai tremurat o secundă.