Legendele nu mișcau mantiile statuilor
Nici briza ocazională a verii
Vocea ghidului lăsa
Până și telefoanele turiștilor
Cu ecranele închise
În siguranța încă oferită
De zidurile de demult din istorie.

Ne impresionau secolele de istorie
Dinaintea pașilor noștri
Ce vor fi uitați
Precum cuvintele nesăpate în piatră
Statuile nu priveau în urma noastră
Nu tresăreau
Numai noi nu le puteam privi
Multă vreme în ochi
Nu puteam fi sinceri
Că le-am înțelege înțelepciunea

Nu vom privi niciodată ca în epoca lor
Nici măcar cerul
De care uităm adesea că există
Nu vom reflecta la fel de profund ca ei
De bună voie.
Vom pierde multe ocazii
De a le citi operele
În favoarea unor dialoguri
Care știm deja cum se desfășoară
Precum trandafirii ce ne bucură
Apoi dorim să ne întoarcem
Privirea de la ei.

Dacă istoria ne stă în față
Privim peste ea, în viitor
Și uităm de ea
Deși se desfășoară
Atât de aproape
Nu o atingem
Așa cum nu mișcăm
Mantia unei statui
Cu agitația noastră