te strig pe căi de vise-osificate,
tu iar nu vei răspunde, știu prea bine...
e drept, tăcerea ta mi se cuvine
în sânge umbra neștiind străbate.

în murmur vorba ți-este ca de-albine
nectar cules din floarea rouă-n zloate...
s-or răsturna în apa clipei toate
din veac, de azi, palate, mari ruine...

suind pe o genune-n cer murindă,
răpind cadâne șoapte din serai
doar tu îmi ești a rănilor oglindă.

în dimineață însă te-nserai
iar în amurg alergi să te cuprindă
un zor de zi rotit pe-al vieții grai.