îţi mai pluteşte în zare
silueta de aer
lăsând în urmă
o rază prelungă de emoție,
o rană pe cer,
eu încerc să mai prind
cu degetele de ceară
vibrația luminii,
a sufletului printre trestii,
dar ochii îmi rămân
înstrăinaţi
în forme verzi de pasăre
după tine

mă înclin deodată cu pădurea
să-ți ating umbra
de ciută însetată
care vine să se adape
de pe malul celălalt al nopţii
cu nările fremătând
printre pietre de cremene,
printre ape,
și aș vrea să culeg cu buzele
tot amurgul care-ți
arde gleznele subţiri,
fremătătoare,
pe acest rug violet
cu margini de sticlă,
să mă sting în fiecare seară
deodată cu respirarea ta
în cioburile pârâului acesta
de sânge,
atât de rece,
atât de concret !