Adio, pleacă barza, prea departe
să vină vreodată înapoi,
se-anunță vremuri grele și deșarte,
iar vântul umblă trist în cracii goi.

Se lasă duhul iernii peste case,
ne suflă-n ciorba veche și-n iaurt,
din lungul drum al verilor lăptoase
rămâne groapa-nghețului în scurt.

Pe uliți, moși cu limba dezlegată
se-ntind în fața nunților, vestind
sfârșit etern a tot și dintr-o dată,
în balele zadarnicului jind.

Blestemele ies singure din babe,
ca mâlul din vulcanii noroioși,
iar fetele, în lipsă de podoabe,
își țin la gât șiraguri de gogoși.

Se pun sub lacăt ușile spre stradă,
se bate-n cap de poartă câte-un cui
și-n geamuri mici începe să se vadă
cum tremură plutonul de gutui.

În fiece clipită parcă sună
pe dealul serii buciumul de laș,
ce-anunță,-n chip de datină străbună,
retragerea, urmaș după urmaș.

E timp, de-acum, prea dulcea mea iubire,
să facem tot ce-avem de săvârșit,
pierzându-ne-n deplina contopire.
Adio, pleacă barza! În sfârșit...