Plăcut suspin.

Deschide-ți toamnă, coperțile-aurite,
arată-ne culoarea covoarelor din frunze,
sărută aerul și apele ce-ating cu buze,
coroanele de pomi, tot mai rărite.

Cu pala ta de vânt muiat în gheață,
întoarce pagini galbene de vreme
și lasă frunzele-n căderile supreme,
să legene plecarea timpului, în ceață.

Aprinde pomii tăi, de-un arămiu nostalgic,
întinde-ne covorul din razele de soare,
lăsând în pace aripi de păsări călătoare,
să deseneze cerul și orizontul, magic.

Tu, ultima copertă închide-o apoi lin,
foșnind printre copaci, cu trena-ți arămie,
călcând peste ce-i verde, cu-atâta lăcomie,
lăsându-mă pierdută într-un plăcut suspin.