Am cunoscut pădurea care se stinge
pustiul răvășit până la cer
și am rămas c-un suflet care-și plânge
zadarnic soarta plină de dureri...
Dorind etern a cerului lumină,
înfiorata stelelor sclipire,
am căutat și liniștea divină,
omagiul vieții-n tainica iubire.
Și am zărit chipul tău miraculos
cu ochii tăi privind ca o nălucă,
lăsând în suflet golul dureros
și un fior ce fruntea mi-o asudă...
De-atunci merg tristă pe cărarea dusă
și în imensul plin de stropi de soare
și de revăd mormanul de cenușă
mă-ntreb și-aștept să văd: dispare oare?