Mă iartă mamă, c-am murit,
Așa pe fugă si ascuns
Și rușinat și neajuns
Având în suflet chipul tău
Și ochii tăi, cuprinși de roua
Cuvintelor ce nu ți-am spus.

Dar știi… atunci când m-ai născut,
Dintr-o eroare prea divină
Sau vreo minciună sanguină,
Sau slăbiciune… neputință,
Dumnezeiască consecință,
Ai plămădit doar o ruină.

Un suflet… neobișnuit,
Ieșit din orișice tipar,
Ce inșelat de propriul har
Și-ndrăgostit de plaiul drag,
Și-a pus azi viața, rămășag,
Acestui neam parazitar.

Aș plânge mamă, dar sunt mort,
Și nu mai am nici glas, nici lacrimi
Si-alăturea de-atâtea inimi
Povara țării-ntregi o port
Ca o coroană pentru mort
Pe pieptul meu, croit din patimi.