Bufonul trist adânc râvnește la mâna fetei de-mpărat,
Cu giumbușlucuri felurite el chipul i-a înseninat,
Dar când să-i spună-a lui iubire, ea hohotește-n continuare,
Căci declarația o glumă, parte din număr i se pare.
Zadarnic zdrăngăne chitara versuri de-amor, cu insistență,
E inima de fată jună judecător fără clemență,
Ce dirijează dulci ocheade doar către cavalerii-n zale,
Nu spre ghebosul ce toiege primește-n glumă peste șale.

Dar iată că se lasă noaptea, treptat festinul încetează,
Bufonul cu bufanți ironici în colțul lui se îmbufnează,
El ticluiește să răzbune destinul crud ce i s-a dat,
Dintr-un grimoar cu buchii strâmbe bolborosește apăsat
Formule magice, ca fata la chip și trup să se sluțească,
Un neg pe nas, cocoașă-n spate, un pinten pe grumaz să-i crească,
Fără a ști că pețitorii ce pân-atunci rivali i-au fost
O vor curta în continuare, doar-doar s-or înălța în post:

„Visez să-ți mângâi negul și să-l sărut pe creștet...“
Avea să cânte unul, altul spunea: „De veșted
Îți e obrazul însă, alții ca dânsul nu-s,
Întinde-mi, o, gingașo, piciorul cu platfus!“
Sau „Venerez în taină, trufașa mea copilă,
Cocoașa-ți triumfală, de nobilă cămilă...”
Sau alte declarații dulcege, mii și mii,
Dar fata le simțise că-s doar fățărnicii.

De-aceea dezgustată ea hotărât se-ndreaptă
Către bufonul curții și-i spuse înțeleaptă:
„O, iartă-mi vanitatea ce-asemenea orbirii
Împiedică un suflet blazoanele iubirii
Să le-ntrevadă dintre atâtea mascarade,
Pe tine, prin urmare, să te aleg se cade!”
Bufonul însă-i spuse: „Nu-mi trebuie, nu-mi pasă!"
Și-i părăsi palatul, lăsând-o iar frumoasă.