Miei, cu plâns ca de copii,
Drăgălași, vioi, zburdalnici,
Țopăiesc peste câmpii,
Întrecându-se năvalnici.

Unul cu boticul umed,
Lângă mamă, cumințel,
Ar sări ca și un ied,
Da-i șoptise un cățel,

Să nu-și părăsească mama,
Că va fi amar de el,
Că de Paște vine drama,
Va fi dus sub păducel...

Nu a terminat cuvântul,
Că un corb inteligent,
Ia spus: „Taci precum mormântul,
Că îl înspăimânți, Sergent!

Stai în turmă, liniștit,
Cu mămica ta, copile,
Și să fugi de vezi cuțit,
Să te-ascunzi prin vers și file,

În poveștile duioase,
Unde mieii drăgălași,
Sunt ființe prețioase,
Cu plânset de copilași...”