Numai cântecul risipit din corzile subțiri
mă lasă cu gândul înserat de plăcerea nopții,
pierde urmele de singurătate departe de trup,
sufletul șlefuit de credință se urcă la cer.

Mâinile aruncă din mine tot ce-i neviu din viu
și capătă culoarea amprentelor de inimă
împletind conturul cu fire lucioase de argint
ca pe o cămașă de înger rămas de veghe.

O lamă de cuțit cât o fantă-n metaforă
pune șoaptele-n sunete abia percepute
până prinde coajă și visul ce se pierde
pe urmele mântuirii din rugăciunea spusă.

Cred
că mâine se vor așterne cuvintele-n miez
și vor germina în faguri cu miere
sporind cântecul privighetorii-n apele dimineții.