Ochii nopţii dau fiinţă femeii de ploaie,
o îmbracă în haina furtunii
şi vântul îi dezveleşte picioarele lungi,
pe coapsele ei cărnoase alunecă picurii mari
şi ea fuge din faţa tristeţii.

Când se vor deschide porţile dimineţii
franjurii răsăritului se desprin de cer,
lumina se dilată şi curge
deasupra verdelui crud pândit de altă culoare.

Cu gustul vinului din adormitele pivniţe
aştept strălucirea din amiezi însetate
în neatingerea femeii înspicată de pofte,
seară rămasă în descântec de crepuscul,
să nu se deoache de întuneric
pruncul ce va veni ţipând
şi timpul poartă pe braţe bucuria
în care mă simt întreg ca un ou pe soclu.