În fiecare zi
De un infinit de ori



Și copacii mor
Așteptând în rând ca la tăiere
În a omului onor
Sacrificați pentru o clipă de plăcere.
Ne mișcăm, trezim, visăm
Fără ca-n viață să discernem,
Aceeași culoare o mirosim,
O auzim... o pipăim.
Alb și negru
Negru și alb.
Nu conștiința, inteligența
E ceea ce
Ne face umani, geniali sau raționali.
Deși trecură
Eoni întregi
N-am învățat
Cum să trăim în armonie
În agonie
Sau entropie
Cu mişcarea pendulară
A timpului neînceput.
Orice făptură, oricât de mică
Inteligentă de-ar fi
Ca și noi ea ar distruge
Al său vis de existență,
Din tenebre înălțată
O pădure milenară
Ar fi arsă, reclădită
Sub chip de om reconstruită.
Suntem o umbră
(Da, doar o umbră, o cititorule, nu te mira, chiar dacă iți închizi ochii, umbra, aceeași umbră ce n-o poți vedea, va rămâne-n preschimbare ...mereu la fel).
În căutarea dimineții
Noaptea găsim ce e tristețea
Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji
Și totuși pentru a noastră mântuire,
Sălbatic smulgem rădăcina
Rugându-ne ca și tulpina
Să stea dreaptă înălțată
Strigând zadarnic un crez impur
Un sunet alb de a viețui
Neputința de a muri.
Suntem muritori doar cu gândul,
În veșnicie vom trăi.
Suntem aici, tot aici, ai voștri stăpâni
Vai de noi căci prin
Tăiere
Ce distrugem ne-nconjoară
Ca-ntr-o plasă a minciunii
A durerii, slăbiciunii
Și a bolii de a fi
Un om prea mic pentru a înțelege
Căci prin viața ce-o curmăm
Noi la moarte ne condamnăm

Trecem şi nu ne uitam

La umbra ce-o călcăm.