Toamna mă așteaptă întotdeauna cu vânt fără aripi,
cred că seara grădinii e ruginită de arome,
fără păsări exuberante
păstrează un fel de tristețe pusă la învechit.

Nu cunosc o altă îndestulare mai diversă
care mă trage de mâini să strâng pentru iarnă
și eu ca un greier pătimaș fac degustări de băuturi
până-mi cade scripca în somnul uitării,
de mă limpezesc doar cu câte o lacrimă de vin.

Te rog și pe tine,
să vezi aurul topit în pahare.

Dar tu rămâi cu gândurile curate și ochii țintă
la semnele care se joacă pe cerul spumos,
privirea nu se pierde ci se încarcă de semnificații
despre modul cum noi ne includem în natură.

Bate la ușa din spate a toamnei
un frig din ce în ce mai rece, adunat de pe drumuri
și noiembrie împrăștie totul cu dușmănie
fără să-l oprească nimeni.

Pe vremea asta Dumnezeu îmi coboară-n cuvinte
și ploile se țin legate unele de altele cu frânghii de ceață,
nu pot răspunde la provocarea de a scrie
de parcă am rămas în tabloul estompat de peste deal
peste care soarele se grăbește să treacă pe sub nori.

E frumos de visat cu ochii în depărtare
într-un cadru în care nici nu exist ,
ci mai degrabă m-am împotmolit în necuvinte
din care nu pot să scap decât absorbit de liniște.

Pare ușor să străbat lumea
când ea e totuna cu mine

și-mi sosesc caii înaripați cu zăpada la poartă.