Nu țipa toamnă în mine că nu e sfârșit de lume,
Sperii frunza de aramă, trezești vântul să le-ndrume,
Și-n foșniri și rotocoale spre un sol sărac de verde,
Le aduni să lâncezească până vlaga li se pierde.

Hai, fii calmă și docilă c-o să te ridezi devreme,
Și ogoarele te-or plânge printre brazde lungi, supreme,
Codrul își va pierde umbra, păsările migratoare,
Și-l va consola frunzișul învelindu-l la picioare.

Nu striga toamnă că bolta-i gata, gata-i ca să plângă,
Și-a-ngustat în gri privirea, bâjbâind cu mâna stângă,
Ține mantia brodată doar cu fir de ploi mărunte,
Nu striga toamnă c-o superi, doar nu vrei să se încrunte?

Nu țipa...că-n primăvară, într-un demodat buiac,
O să strâng doar pentru tine un buchet de liliac...


buiac/ (reg) pieptar de postav