Se-ntunecă cerul a furtună,
iar norii șoptesc scântei îmbufnate.
I-atâta praf în aerul fierbinte,
incontestabil,
nestatornicul vânt încă iubește.

Frunze însetate ,
libertatea o dansează în moarte.
Doar una-ngălbenită,
și de-așteptare zăpăcită
a luat-o-n sus, în căutarea ploii.

Naive turturele, de zbucium speriate
s-au zgribulit, inghesuind pe-o cracă.
Plopule, hai, ... ce atâta jale,
doar nu e prima dată
când vara o să treacă!

Diamante-nghețate
grăbesc spre pământ în ropot de aplauze.
Soarele apatic, vulnerabil,
asistă inutil,
la simfonia sfârșitului de vară.

Și toate parcă spun:
atâta arșiță ...
destul!