se ridică de pe lume ceața
încet se zăresc toate lucrurile neobservate
tăcerea cu zorzoanele ei se aude strident
îmi pune astupușuri de octombrie
în depărtări
o cucuvea de mașină ronțăie iarba stricând absurdul dimineții
zgomotele ies pe ușă în turmă
să nu mai spui că ești singur
sângele precis începe să-ți scrie faptele cu ochii închiși
te mână și te tachinează zîmbește iubește trăiește
cu niște ciocănele de pian îți bate în inimă întâmplarea
năluci umbrele răzlețite pier după bumbi de lumină parcă soarele iese la stropit
îmi decupez gândurile și le lipesc pe mobila veche
fiecare abțibild îmi amintește de tine
abia acum zâmbetul îmi ridică la colțuri buzele
deși afară este confuz cu tine tot ce e întors primește chip de iubire