neîncrederea îmi ronțăia din răsărit
ca un șoarece din ușa de la casă
credeam că limita mea e sobrietatea
și digestia
uneori panica și contrapunerea
cu lumea electrică din creierii mei
ascunși în cabluri și instrucțiuni
de utilizare a luminii și altor șocuri

nu voiam prea multe -
să sparg niște nuci cu tocul
pantofului
să-mi fiu mie utilă

(alteori să-mi fiu mie dragoste)
deși

doar umbra mea era ceva sigur
iar în ultimul timp a prins și o crustă
galbenă
dureroasă
ca o rană chemătoare la tine
din primăvara lui botticelli
și dintr-o plăcută lentoare
în care m-am depersonalizat
fiindcă

în lumea noastră s-a exagerat mult

mi-am dat seama de asta
azi dimineață
când mi-am scos picioarele dintr-o
valiză