Să facem un foc mic
în soba cu lemne a unei biserici vechi,
și tu să murmuri Ave Maria, cântecul să îți crească de pe buze
repede și abia auzit, precum iarba crescând peste noapte.
Pe tine, femeie cu rochie împletită ca bobul de orez,
propășită pe malurile râului cel lung,
nu te cunosc, nici ochii nu ți i-am citit,
ego tecum sum.

Și să facem rugăciune
să nu ne ridicăm la ceruri fără să le fim mormânt
acestor veacuri de tandrețe în doi,
acestor plimbări prin răstoacă și miriști înspumate dimineața,
când ochii tăi străini alunecau pe gâtul lebedelor
visate de mine
și tresăream amândoi, uzi de rouă sau de ploaie.

Treceau anii și știam că tu erai una
dintre cele care îmi poartă vorbele sub frunte,
o parte din numele meu între oameni,
numele meu de cuțit, de cazma, de creion, de cămașă albă
așa că te-am recunoscut
după urma rămasă în ochii tăi când priveai lebedele,
pădurea de bambus înflorise în albia zorilor,
și noi am aprins un foc mic de cununie,
așa cum se cuvine,
așa cum doar prin foc inelele copacilor se contopesc.
și tu erai o parte mai mare din numele meu printre oameni.