se făcea
că te călugăriseşi
la o mânăstire de maici

aveai trecere!

te sculai odată cu orătăniile curţii
deşi – ca să fii sincer! – ţi-ai mai fi prelungit
somnul raţiunii… al identităţii

în această abdicare
de la realitate
purtai
mirosul atât de distinct
al doamnelor împestriţate
printr-o hotărâre a sorţii
menite a intra
sub incidenţa nimicului

în faţa confesionalului
devenit deodată
maşină cu sfinţi
îţi mângâiai singurătatea
minorul timp… moartea

radiai totuşi inocenţă
[până la mine mai nimeni nu te-a ghicit!]
îţi umanizai patima cu torsul unei pisici
pripăşită, biata, în întunericul unei vieţi

veneau sărbătorile
un înger desuet vestea cât îl ţinea Inima!
nu te puteai dezice de lipsa
vocaţiei de ascet

rămasă în lume
purtam stigmatul
femeii veşnic învirginate
nu era chip să mă dezic.