nu-i pentru suflet uşor să te vadă albit
când el încă se simte copil
mulţumindu-i cu mâna pe crucea veche de lemn mamei
că din carnea şi sângele ei te-a făcut dăruindu-te lumii
trecător pe pământ să te bucuri
de toată făptura şi minunea luminii
şi mai greu
cu mâna pe crucea mai nouă a soţiei
fără aburi de lacrimă
adânc mâhnit
te privea sufletul ca într-o încremenire

adâncind tăcerea de moarte a ţintirimului
cu propria-ţi tăcere
pentru prima oară ai înţeles că crucea îţi
arată doar josul şi susul
nordul şi sudul de parcă ţi-ar spune
să-i mulţumeşti pământului şi cerului
că încă te mai lasă să ştii de noapte şi zi
şi te îndeamnă să te bucuri de fiecare răsărit
şi apus până la cel din urmă al zilelor tale

în bârlogul singurătăţii ajuns
ai adus în prezentul tâmplei
femeile vieţii retrăind amintirile
şi trunchiuri de vers ai tot plăsmuit ca omagiu
dar negăsind pe măsură cuvintele
învins ai murmurat
nemuritoareo
femeie
cine eşti tu?

şi ai tăiat totul până la titlu
pe locul rămas neatina ai desenat în fugă un prepeleac
cu oale agăţate în el zâmbind amar:
nimeni nu ştie că oalele-s pline de pânze de păianjeni
în care uscate sunt prinse trăirile mele...

şi ieri ca nicicând ai tăcut...