mă gândesc cum ar fi să cânt la o femeie
ca la o vioară, ca la o chitară,
s-o iau așa ca un nebun de după gât
de după subțiori,
de după picioare
și să o acordez după chipul
după buzele,
după asemănarea lui dumnezeu,
după trilul păsărilor care-mi vin în minte subtil?

ce-ar fi să cânt la o femeie ca la o vioară, ca la un fluture,
să o fac simfonie în mijlocul codrului
să-i murmur cuvinte de copaci
într-o cheie sol care nu descuie niciodată cu adevărat inima ascunsă
a poetului?

cum ar fi acest instrument subțire din lemn de esență divină?
cum ar fi dumnezeu însuși
privindu-se pe sine
în proprii ochi,
în propriul cer,
acordându-și propria creație
în oglinzi de stele
după sunetul ritmic și metafizic
al propriei renașteri ?