prin ce se leagă omul de pământul său,
ce forțe interioare îl țin precum gravitația,
muncile câmpului,
dragostea pentru părinți,
ura?

copiii îi mor de boli scumpe,
soția la naștere
și totuși
doar când pământul este amenințat devine neliniștit,
de parcă și-ar înfrunta soarta
mai mult decât câmpul care îi dă hrană
la timp,
se roagă pentru ploi,
mai mult decât buștenii care îi încălzesc oasele
în iernile lungi și pline de umbre,
află în el motivul perfect,
asemănarea cu Dumnezeu-
suma poveștilor sale.

pentru cel ce plătește,
iubirea
înseamnă dorința de a crede
în ciuda rațiunii
inima mi-a auzit îndoielile.

la o masă de lemn, de prin partea locului,
beam cu țăranii,
stârneam vorbe,
deși vinul era îndoit
ca omul să poată munci de a doua zi,
viața începea să mă doară
la fel
nu mai era întoarcerea berzelor,
surâsul iubitei,
misticul zilelor când nu aveam voie să ieșim din casă;
foamea păstrase ceva uman în felul cum ispitea
disperarea să tulbure
coacerea viitoarei recolte.

când m-am îndrăgostit, a fost de parcă aș fi ucis
fără să pun întrebări, fără să gândesc,
îndeplineam ordinul în rând
cu
ceilalți bărbați de război.

voința de a depăși frica însemna curaj,
seara animalul din mine căuta marginea unui șanț,
plin de apă,
dormeam lângă grija zilei de mâine,
moartea în straie albe mi-a promis că voi iubi viața
după un timp s-a întors și-a zâmbit:
domnule,
voi îndrăzni să te sărut.