Soarele
s-a dezbrăcat de-ntuneric!
Este ora periculoasă a
lucidității!
Privesc ochii,
care mă privesc din oglindă!
-Ești eu?
Fără mistificări,
fără asunzișuri,
dacă ești tu,
ia aminte eu!
Rămase fără iluzii,
cuvintele, punctele,
semnele de-ntrebare
au adormit printre
clipele-mi rebele,
sărutând
sângele nisip,
care-mi mai curge-n
clepsidră.
De-aș mima,
în loc să mă izbesc de zidul durerii,
așa cum fac mai toți,
ce vei face eu?
Simțirea e atât de intensă,
reală,
chiar de-o să mă doară!
Cu unghia scriu
pe un ram de copac,
cercul în care
eu vreau să mă-mpac!
Urlă ghiocul în afund de ocean,
un alun alb a rămas fără glas,
a rămas de pripas,
spre disperarea focului
care mă arde intens,
mai ceva decât
arde ghețarul Lambert!
Dac-aș vrea,
aș folosi moartea,
ea este cheia
care-mi deschide
lacătul spre Dumnezeu!
-Hei, eu?
-Pot s-o fac?
-Mi-a sosit ceasul?
-Da Doamne, știu!
- Morții nu cântă!
Il privesc pe eu din oglindă
și aștept!
Mai aștept!
Astept cheia,
care-mi va deschide lacătul!
Înșir rime pe-o cărare
drept spre Carul Mare.
Eu si eu din oglindă,
formăm o stea dublă
precum Alcor și Mizar,
este adevăr?
Sau doar o iluzie?
Voi aștepta cheia,
ca iluzia să devină
greutate!?