mă uit în urmă, nu mă văd. nici urmele rănind pământul
o cicatrice rătăcind prin ani și-o lacrimă uscată-n palmă
în jungla viselor mă pierd dar amintirile nu sar pe mine

când aerul te-îmbracă și uitarea te dezbracă de toate
privesc cerul dar literele nu se-îmbină în cuvinte
și degetele bat un s.o.s. tăcut în lemnul băncii scorojit

eu sunt. mi-aduc aminte de cuvinte dar nu știu ce înseamnă
cumva mă însoțesc, un pas în urmă și în lateral
e frică sau respect în atitudinea aceea? eu. sunt. da, dar ce?

ziua asta e o piesă dintr-un puzzle. copiii?
din păcate nu mai am desenul ajutător. ce înseamnă?
și nici o mână care să mă ghideze. rătăcit? pierdut?