printre flori de tamarin, bougainvillea și oleandru,
Aurelia a întemnițat o pasăre cântătoare.
norii trec unul după altul la fereastră și par să fie fericiți deplin,
așa cum ar vrea și ea, ca vata de zahăr în mâini de copil,
dar pasărea nu cântă.

azi nu pot scrie nicio poezie,
liniile cu cuvinte par să fie râuri și munți pe o hartă necunoscută,
imobili și de neșters.
cineva a desenat harta, numai el știe cum curg râurile spre câmpie,
și la fel altcineva a desenat versurile mele, iar eu doar umplu
liniile prestabilite cu cuvintele mele, în funcție de lungimea versului
și melodia vocalelor.

Aurelia este o femeie ca și mine, o băbuță care citește mereu
cărți despre Mare Nostrum și Pontus Euxinus, și despre
marginea pămîntului care le înconjoară.
gândul ei trece ca o corabie dintr-o mare în alta, lucrurile prind înțeles
și eu mă simt privită când ea privește pasărea,
mă simt hrănită când ea hrănește pasărea.
ea este o femeie frumoasă
care a îmblânzit florile și păsările și peștii din fântână.

eu nu mai știu dacă mă cheamă Aurelia sau sunt doar
o pasăre întemnițată între pereții de sticlă ai unei sere,
mi se pare ciudat că nu îmi amintesc cum mă cheamă,
dar cred că trebuie să o rog pe ea să deschidă o carte:
poate că sunt un munte de cuvinte sfărâmate și oasele mele
sunt doar vocale care cântă câteodată.