mă doare tăcerea asta care ne-a inundat viața, despărțindu-ne
suntem insulele unui arhipelag uman
și dacă apele nu se vor retrage-n matca lor
încet-încet cu toții ne vom scufunda.

mi-am luat cuvintele și amintirile în vârf de munte
sperând că apa mă va aștepta pană le tocmesc o plută
c-o arcă fiecare e dator, să nu pierim, să nu se stingă neamul
acelor ultime cuvinte și-acelor amintiri care mai dor

cândva, când urâciunea din lume va pieri
poate că pluta va zămisli iar cuvinte
și chiar ne-înțelese, amintirile și vorbele
vor putea fi pipăite, trăite, gustate.

dar… din necumintele ce-am fost mai pot să fiu cuminte?